Autoare: Ilinca Stroe
Accentul printre vorbitorii nativi
Cum privesc nativii accentul non-nativilor
Regula de aur privind accentul
Accentul are un rol istoric, în rândul vorbitorilor nativi de engleză. De-a lungul ultimelor patru secole, pe baza accentului lor indivizi au fost admiși sau respinși de către o comunitate, au obținut sau au ratat un anumit statut social, au fost simpatizați sau antipatizați într-un mediu social dat. Unui nativ îi trebuie, se pare, doar câteva secunde, din clipa în care începi să vorbești, pentru a-și face o impresie despre tine: loc de obârșie, statut socioeconomic, nivel de educație, ba chiar etnie. Ești judecat după accent și… ești judecat pentru accent. (Să ne amintim doar ridiculizarea la care e supusă Eliza Doolittle din My Fair Lady/Pygmalion pentru accentul ei de Cockney, o suburbie de oameni nevoiași din East-Endul londonez.) De la discriminare la adulație, accentul poate trezi întreaga gamă de reacții.
Și vorbitorii non-nativi de engleză sunt „reperați” după accentul lor, deși fără a fi judecați pentru el cu tot atâta severitate ca în cazul nativilor. Pe aceștia din urmă îi amuză să încerce să identifice după accent țara din care provine vorbitorul non-nativ – cu conotațiile pozitive sau negative aferente: accentul francez în engleză e considerat „sexy”, cel italian – amuzant, cel latinoamerican sau indian – mai degrabă ridicol, iar cel arab sau rusesc – agresiv, amenințător.
Poate și pentru a evita asemenea stereotipuri, majoritatea celor care învață engleza aspiră să o vorbească „fără accent” datorat limbii materne, ci „ca nativii”. Vestea bună, aici, este că, spre deosebire de un vorbitor nativ de engleză născut într-un loc sau altul al anglosferei, o persoană care învață engleza chiar își poate alege accentul. Vestea mai puțin bună este că… nu există un „accent de nativ”. Cei mai mulți dintre noi percepem și alegem între ceea ce numim „accentul britanic” și „accentul american”, mult mai rar optând pentru accentul australian. De menționat însă că primele două sunt mari generalizări: nu există un accent britanic sau doar unul american; în Marea Britanie, de pildă, există mai multe accente pe kilometru pătrat decât în oricare altă parte a anglosferei, iar în SUA se face o distincție clară cel puțin între accentul de New England (nord-est) și cel sudist.
Dar ce este, de fapt, accentul? Așa cum știm prin analogie cu accentele ardelenesc sau moldovenesc din limba noastră maternă, accentul e un mod anume de a pronunța cuvintele și un mod anume de a intona propozițiile. În engleza britanică, de exemplu, intonația imprimată întrebărilor este descendentă, pe când în engleza australiană intonația de la finalul afirmațiilor este adesea ascendentă. Iar în ce privește accentul românesc în engleză, acesta e conferit de felul cum, influențați de limba română, pronunțăm sunete consonantice precum /r/, /θ/ (ca în thin) și /ð/ (ca în the), sau sunete vocalice ca /æ/ (bad), /ɑː/ (pass), /ɔː/ (law) și /ɜː/ (bird), ori ca diftongii /əʊ/ (low), /ʊə/ (tour), etc.
Cum putem face, deci, să vorbim engleza fără accent românesc? Și ce accent neromânesc să adoptăm în engleză, pentru a o vorbi cât mai bine, de vreme ce nu există un singur „accent de nativ”? Răspunsul recomandat de noi pentru ambele întrebări constă, foarte concis, în două litere: RP. Este prescurtarea de la ceea ce se cheamă „Received Pronunciation” – pronunția englezei standard, poreclită (nu fără simpatie) „engleza Reginei” sau „engleza BBC”. RP a izvorât din dorința claselor sociale superioare din Anglia de a-și impune accentul drept superior tuturor celorlalte, devenind treptat, începând cu secolul XVIII, pronunția „corectă” predată în școli și preluată, prin intermediul diplomaților, misionarilor, ofițerilor și funcționarilor publici, de-a lungul și de-a latul Imperiului Britanic. Astăzi, un non-nativ care învață engleza poate deprinde RP consultând transcrierea fonetică a cuvintelor dintr-un dicționar precum Longman Dictionary of Contemporary English. (Un exemplu de transcriere fonetică: pronunciation – /prəˌnʌnsiˈeɪʃən/.)
Trebuie menționat însă că, în lumea de azi, prea puțin contează dacă vorbești engleza cu accent sau nu, important fiind doar ca pronunția ta să nu facă imposibilă comunicarea. Altfel spus, câtă vreme se înțelege ce vrei să transmiți (și câtă vreme tu însuți/însăți înțelegi ce ți se spune, indiferent de accentul cu care ți se vorbește), e totul în regulă. Dovada că lucrurile stau așa sunt standardele și practicile adoptate la examenele de engleză Cambridge: la proba de Listening se includ toate accentele posibile, de la cel nativ scoțian la cel non-nativ vietnamez, iar la proba de Speaking se acceptă orice pronunție suficient de inteligibilă pentru a permite comunicarea.
Dar, desigur, continuăm să îi admirăm cel mai mult pe vorbitorii non-nativi de engleză care pronunță nu doar inteligibil, ci foarte bine. Cei la care nu îți dai ușor seama că nu sunt non-nativi. Iar câtă vreme acesta rămâne dezideratul cuiva care învață engleza, de reținut este această unică regulă de aur: indiferent de accentul pe care alegi să îl adopți, britanic, american sau australian, folosește-l consecvent doar pe acela.
Surse
<www.thoughtco.com/what-is-accent-speech-1689054>
<www.inenglishwithlove.com/blog/does-my-accent-matter>
<www.cambridge.org/elt/blog/2022/05/25/received-pronunciation-old-new>
International House Bucureşti oferă cursuri de limbi străine faţă în faţă sau online pentru adulţi, copii şi clienţi corporate. Predăm engleza pentru afaceri, engleza generală, româna pentru străini, franceza, germana, spaniola, italiana, japoneza, etc. De asemenea, prin Centrul nostru de Teacher Training asigurăm cursuri de formare profesională (CELTA, DELTA) pentru profesori de engleză din ţară şi din străinătate. Pentru informaţii şi înscrieri, contactaţi 0728 808 612.
